Timoc

Români din Iabucovăț (Serbia) în costume populare
Români din satul Zdrelo (Serbia)
Românii din Serbia și Bulgaria (1910)

Timocul, Valea Timocului sau Craina Timocului (în sârbește Тимочка Крајина / Timočka Krajina) este o regiune situată în nordul peninsulei Balcanice (în estul Serbiei și nord-vestul Bulgariei), de-a lungul văii râului Timoc și în zonele montane adiacente acesteia. Este formată din județele sârbești Branicevo, Morava de Est, Bor și Zaječar, precum și regiunea bulgară Vidin. Uneori, regiunea este numită în mod savant Tribalia (după tribali, o ramură a dacilor din Antichitate care a trăit în nord-vestul Bulgariei de azi). În această regiune trăiește o importantă populație românească, numită de către slavi „rumuni” sau „vlasi” ([1].

O altă importantă comunitate românească din Serbia este cea a românilor din Voivodina. Aceștia însă, contrar situației celor din Timoc, se bucură de multe drepturi.

Istorie

În secolul al IV-lea, Valea Timocului făcea parte din Dioceza Dacia, respectiv din provincia Dacia Ripensis. Anterior, văile Timocului si ale Moravei au făcut parte din provincia romană Moesia. În total, aceasta zona a făcut parte din Imperiul Roman timp de aproximativ 500 de ani, adică de 3 ori mai mult decât zona de la nord de Dunare
Estul Serbiei este o parte a vetrei străromâne
Regiunea dintre râurile Timoc și Morava în 1740
Anexiunile teritoriale ale Serbiei din 1833 în raport cu frontierele stabilite în 1817
Limitele Serbiei medievale. Timocul nu a aparținut niciodată în întregime Serbiei, iar vestul regiunii doar pentru o scurtă perioadă de timp. Granița răsăriteană a statului a fost, de regulă, râul Morava

În mileniul I î.Hr., regiunea Morava-Timoc a fost populată de diverse triburi de traci, printre care tribalii. În secolul al IV-lea î.Hr. populației autohtone i s-au adăugat celții scordisci. În perioada 60 - 44 î.Hr, teritoriul este inclus statului dac condus de Burebista. În anul 29 î.Hr. zona este cucerită de către romani și inclusă provinciei Moesia. O importantă consecință a stăpânirii romane este romanizarea populației autohtone. După retragerea administrației romane din teritoriile de la nord de Dunăre în 271 („Retragerea aureliană”), cea mai mare parte a regiunii este inclusă noile provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Aici s-a așezat o parte din populația fostei provincii Dacia.

Împăratul roman de origine dacă Galerius s-a născut în aceasta regiune, la Felix Romuliana (astăzi satul Gamzigrad, locuit majoritar de români), în apropiere de actualul oraș Zaicear. La o distanță de circa 60 km s-a născut nepotul acestuia, viitorul împărat Maximin Daia.

Prin evoluția Imperiului Roman de Răsărit spre un stat creștin, și prin invazia slavilor din secolele al V-lea - al VII-lea, se conturează perioada zisă bizantină. Creștinarea slavilor din spațiul Serbiei s-a făcut aproximativ în secolul al X-lea, în condiții mai puțin cunoscute.[necesită citare] Liturghia ortodoxă își însușește atunci limba slavonă, zona fiind sub obediența patriarhatelor de la Peć și Ohrid.

Populația romanizată s-a menținut în zonele muntoase (numite de slavi Vlasi, Vlaši, Vlašić, Vlašina, Vlahina, Stari Vlah, Romanija planina ș.a.) pe durate diferite, slavizându-se parțial între secolele al XIV-lea și al XIX-lea în majoritatea acestor zone, dar dăinuind până până în ziua de azi în bazinul Timocului, în care se vorbește limba daco-română. A urmat stăpânirea țaratelor bulgar, vlaho-bulgar și a celui bulgăresc din Vidin (Diiu - denumirea românească). Ulterior, principele sârb Stefan Uroš IV. Dušan (1331-1355) reușește să aducă sub stăpânirea Serbiei, pentru scurt timp, regiunea dintre râul Morava și masivul muntos Homolije.

Către sfârșitul secolului al XIV-lea, regiunea a intrat complet sub stăpânirea Imperiului Otoman. Stăpânirea otomană a fost întreruptă doar de o scurtă perioadă habsburgică (1718-1739). Până în 1817, anul reînființării statului sârbesc, românii timoceni trăiau într-o unitate administrativă comună care se numea „Provincia Morava-Lom“ și care era situată pe o mare parte a teritoriului vechii provincii Moesia Superior si pe teritoriul Daciei Aureliene.

Unii istorici naționaliști sârbi și bulgari scriu că, în Antichitate, în Peninsula Balcanică trăiau trei mari popoare: celții, traco-dacii și ilirii. Celții din Balcani au dispărut fără urmași (însă au intrat în compoziția etnică a popoarelor din această zonă), din iliri au apărut albanezii (idee contestată de o parte din istorici, în special din prisma faptului că limba iliră era o limbă indo-europeană de tip centum, în timp ce limba albaneză este o limbă satem), iar prin romanizarea traco-dacilor a apărut poporul român, în timp ce vlahii ar fi nu traci, ci slavi romanizați. Alți istorici precizează că Serbia modernă a apărut abia în perioada 1718-1739, ca o creație a politicii austriece care căuta să facă un pas în Peninsula Balcanică. Serbia nu avea autonomie națională sau locală. Inițial Serbia se întindea doar în apropierea Pașalâcului de la Belgrad, care era sub stăpânire otomană. În timpul primei răscoale sârbești împotriva turcilor (1804-1806) eroul Caragheorghe, pentru a putea face legătura cu trupele rusești din zona Vidinului, a cerut să se răscoale și populația din județele timocene, care aparțineau Pașei de la Vidin. Cu anumite ocazii, românii s-au aliat cu sârbii, însă nu au avut multe de câștigat din acest tip de politică. Cu alte ocazii s-au împotrivit unor răscoale, cum a fost cea condusă de haiducul Veljko Petrović. Caragheorghe împreună cu o armată de 3.000 de oameni a distrus atunci satele locuite de români, aceștia fiind alungați spre răsărit, și cerând încă din anul 1809 ca granița răsăriteană a viitoarei Serbii să fie râul Timoc. La Pacea de la București din mai 1812, sultanul turc a refuzat sa cedeze județele Timocul Negru și Craina. Astfel, până în 1833, granița răsăriteană a Serbiei era masivul muntos Omolia ( Homolije), neexistând astfel vecinătate cu Țara Românească.

Miloș Obrenovici, un erou național sârb, reia mișcarea de eliberare a poporului său, și obține în aprilie 1815 limitele Serbiei, în limitele Pașalâcului de Belgrad, reușind anexarea zonei locuite de românii apuseni dintre Morava de Est și Timoc, însă nu cucerește Timocul și Craina. La Pacea de la Adrianopole din 1829 și prin Hatișeriful de la 1830, Obrenovici obține autonomia Serbiei și solicită anexarea județelor majoritar românești, Timoc și Craina având protecția Rusiei, care avea trupe în Țara Românească (perioada regulamentului organic) Printr-o intervenție militară trei ani mai târziu, acestea sunt ocupate, iar granița cu Bulgaria este stabilită pe râul Timoc. În acest mod, se realizează pentru prima oară despărțirea românilor din Timocul sârbesc de cei din Timocul bulgar. De asemenea, pentru prima dată în istoria sa, Serbia reușește să se învecineze cu Țara Românească.

Obrenovici inițiază imediat un program agresiv de asimilare forțată a românilor din Timoc. Dascălii români sunt înlocuiți de alții sârbi, care nu vorbeau româna. Toți locuitorii au fost forțați să-și modifice numele adăugând terminația "ici, ovici sau evici"[1] Procesul de asimilare forțată a românilor din Timoc a durat zeci de ani, și a crescut în intensitate și complexitate.

Ultima expansiune teritorială a Serbiei în spațiul timocean are loc în 1919, când în urma tratatului de la Neuilly sur Seine sunt anexate Bulgariei mai multe teritorii, printre care și o mică regiune situată între râul Timoc și Munții Balcani, pe care bulgarii o denumeau Timoško și care era alcătuită din 8 localități (dintre care 7 erau curat românești și una bulgărească). Această regiune revine pentru o scurtă perioadă în componența Bulgariei între 1941 și 1947.

La recensământul bulgăresc din 1924 au fost numărați 42.184 români în regiunea Vidin.

Comunitățiile române din Serbia au continuat să tipărească însă ziarul Vorba Noastră, la Zăiecar (dar acesta a fost interzis începând cu anul 1948, la fel ca ziarul bilingv Bilten din Pojarevăț). În aceași perioadă, în recensământurile oficiale, comunitatea română scade, în mod inexplicabil, în importanță de la 93.444 locuitori în 1948 la 1.369 în 1961.

Majoritatea populației din Timoc, locuind la sate, avea ca ocupație principală în trecut creșterea animalelor, negoțul cu lemne, vanătoarea și extragerea cărbunelui. După cel de-al Doilea Război Mondial, această zonă trece printr-un proces de industrializare rapidă. Sunt create mine de cupru și aur, iar cea mai mare parte a populației, neavând studii, a fost angajată ca personal necalificat. Personalul calificat era adus din marile orașe, fiindu-le oferite locuințe și diverse beneficii. Industrializarea rapidă a zonei a ridicat nivelul de trai, iar muncitorii au început să-și construiască locuințe și să investească în agricultură (achiziționând utilaje) pentru a-și spori producția.

Alte limbi
български: Тимошко
français: Timočka Krajina
српски / srpski: Тимочка Крајина
українська: Тимощина