Limbă secundă

Noțiunea de limbă secundă are două interpretări principale. Una dintre ele provine din sociolingvistica anglo-saxonă, conform căreia o limbă secundă este pur și simplu o limbă însușită cronologic imediat după prima, adică după limba maternă[1]. Conform altei interpretări[2], noțiunea de limbă secundă se înglobează în cea de limbă străină, în sensul că este alta decât limba maternă, dar se deosebește de limba străină în sens general prin statutul ei social și, eventual, juridic[3].

Trăsătura generală a limbii secunde este utilitatea sa pentru integrarea vorbitorului ei într-un grup majoritar a cărui limbă este alta decât a sa[4], dar limba secundă prezintă aspecte foarte diferite, pe de o parte în funcție de situația vorbitorului ei, de gradul de necesitate a limbii secunde pentru acesta, pe de altă parte de zona geografică în care se folosește[5].

Altă trăsătură specifică a limbii secunde este că cel care o învață o face de regulă într-un sistem de învățământ și o folosește în zona geografică (țară, regiune) în care o învață[6].

Alte limbi
Afrikaans: Tweede taal
العربية: لغة ثانية
asturianu: Segunda llingua
azərbaycanca: İkinci dil
čeština: Druhý jazyk
kaszëbsczi: Drëdżi jãzëk
Deutsch: Zweitsprache
Esperanto: Dua lingvo
español: Segunda lengua
فارسی: زبان دوم
français: Langue seconde
Bahasa Indonesia: Bahasa kedua
italiano: L2
日本語: 第二言語
latviešu: Svešvaloda
മലയാളം: രണ്ടാം ഭാഷ
Bahasa Melayu: Bahasa kedua
Nederlands: Tweede taal
português: Segunda língua
русский: Второй язык
Simple English: Second language
svenska: Andraspråk
Kiswahili: Lugha ya pili
татарча/tatarça: Икенчел тел
中文: 第二語言