Continuum dialectal

Cele mai importante cazuri de continuum dialectal în Europa

În dialectologie, un continuum dialectal este o serie de dialecte vorbite pe o arie geografică mai mult sau mai puțin întinsă. În fiecare punct al continuumului, vorbitorii unui dialect îi înțeleg pe vorbitorii dialectelor învecinate, dar între vorbitorii dialectelor care nu sunt învecinate, înțelegerea reciprocă poate fi dificilă sau chiar imposibilă. Un exemplu de continuum dialectal relativ extins este cel care cuprinde dialectele limbilor germană și olandeză, din Belgia până în Austria, trecând prin Olanda, Germania și Elveția[1].

Există o analogie între continuumul dialectal și variația clinală din biologie (en ring speciesspecie în inel”), o serie de populații vecine dintre care cele relativ înrudite se pot reproduce între ele, dar printre care sunt cel puțin două populații „terminale” prea puțin înrudite ca să fie posibilă interfecundarea. Ele sunt totuși conectate genetic între ele prin populațiile intermediare[2].

Printre primii care au văzut dialectele învecinate ca imposibil de separat prin frontiere clare a fost Leonard Bloomfield (1935), care vorbea despre „arii dialectale” (dialect areas). Totodată, el preciza că pot fi stabilite linii de demarcație, numite izoglose, numai pe baza unor elemente de limbă, adică trăsături fonetice, lexicale, gramaticale diferite[3].

Când variantele lingvistice înrudite dintr-o arie geografică formează un continuum, distribuția lor este marcată de o relație directă, monotonă, între distanța geografică și cea lingvistică[4].

„Călătorind de la un sat la altul într-o anumită direcție, observăm diferențe lingvistice care le disting unul de altul. Uneori diferențele sunt mai mari, alteori mai mici, dar ele sunt cumulative. Cu cât ajungem mai departe de punctul de plecare, cu atât diferențele devin mai mari.[5]

Calitatea continuității între dialecte poate fi influențată de existența limbilor standard. Un exemplu tipic de continuum dialectal este cel numit en Klevelandish în starea sa originară, care se întinde în partea de nord a ariei de cele două părți ale frontierei de stat stabilite în 1830 între Olanda și Germania, de la Duisburg în Germania până la Nijmegen în Olanda. Între ele nu există frontiere naturale și nici dialectale nete, dar continuitatea lor a fost influențată treptat de formarea și impunerea limbilor standard olandeză și germană. Vorbitorii dialectelor din această arie pot și în prezent să-și folosească dialectul ca lingua franca în comunicarea transfrontalieră, dar numărul lor scade rapid[4].

Alte limbi