Cele o sută de zile

Cele o sută de zile
Parte a Războaielor napoleoniene
Sadler, Battle of Waterloo.jpg
Bătălia de la Waterloo” de William Sadler II
Informații generale
Perioadă 20 martie - 8 iulie 1815
Locație Franța, Belgia și Italia de astăzi
Rezultat Victoria coaliției, Tratatul de la Paris, sfârșitul războaielor napoleoniene
Beligeranți
Flag of the Habsburg Monarchy.svg Imperiul Austriac
Flag of Russia.svg Imperiul Rus
Flag of Sweden.svg Suedia
Flag of Spain.svg Spania
Flag of the Kingdom of Prussia (1803-1892).svg Regatul Prusiei
Flag of the United Kingdom.svg Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
Flag of the Netherlands.svg Regatul Unit al Țărilor de Jos
Flag of Hanover 1837-1866.svg Hanovra
Flagge Herzogtum Braunschweig.svg Braunschweig
Flag of the House of Nassau-Weilburg.png Nassau
Flag of Portugal (1830).svg Portugalia
Flag of the Kingdom of Sardinia.svg Sardinia
Bandiera del Regno di Sicilia 4.svg Sicilia
Bandiera del granducato di Toscana (1562-1737 ).png Toscana
Pavillon royal de France.svg Regaliștii francezi
Flag of France.svg Imperiul Francez
Flag of the Kingdom of Naples (1811).svg Regatul Neapolelui
Conducători
Flag of the United Kingdom.svg Ducele de Wellington
Flag of the Kingdom of Prussia (1803-1892).svg Gebhard von Blücher
Flag of the Habsburg Monarchy.svg Frederick Bianchi
Flag of France.svg Napoleon I
Flag of France.svg Emmanuel de Grouchy
Flag of the Kingdom of Naples (1811).svg Joachim Murat
Efective
800 000 - 1 000 000 280 000
Pierderi
45 825+ morți, răniți sau capturați 68 000+ morți, răniți, capturați sau dispăruți

Cele o sută de zile reprezintă perioada dintre revenirea lui Napoleon Bonaparte la Paris, la data de 20 martie 1815, din exilul său pe insula Elba și revenirea pe tron a lui Ludovic al XVIII-lea, la 8 iulie 1815. În acest timp s-a derulat Războiul celei de-a Șaptea Coaliții, constând în operațiunile militare care au avut loc în Belgia de astăzi și în nord-estul Franței; în nordul Italiei și în Regatul Neapolelui în anul 1815. Acest conflict a opus trupele Coaliției armatelor franceze comandate de împăratul Napoleon I, iar după abdicarea acestuia pe 22 iunie 1815, de mareșalul Davout. Înfrângerea franceză decisivă de la Waterloo și apoi invazia trupelor Coaliției au adus „A doua Restaurație franceză”.

Context

Întoarcerea din insula Elba

După prima abdicare a împăratului ( 1814), Franța s-a reîntors la monarhia Bourbonilor, Napoleon fiind exilat în insula mediteraneană Elba. El a rămas în contact cu o serie de oameni politici din Franța și deci a fost mereu la curent cu desfășurarea evenimentelor din țară. Informat pe această cale despre nemulțumirea crescândă a populației față de noul rege, Ludovic al XVIII-lea și de regimul său, Napoleon evadează din insula Elba și se întoarce în Franța la începutul lui martie 1815, la doar 11 luni după prima sa abdicare. În drumul său spre Paris, fostul suveran nu se confruntă cu o opoziție hotărâtă, trupele trimise în întâmpinarea sa pentru a-l aresta, raliindu-se fostului lor comandant. La fel vor face și majoritatea generalilor importanți și o serie de mareșali [1].

Napoleon - Împărat

Ajuns la Paris, Napoleon este nevoit să se confrunte cu serie de probleme majore, consecințe directe ale ultimelor ordonanțe răzbunătoare [2] transmise de Ludovic al XVIII-lea, chiar înainte de a părăsi teritoriul francez. Prima ordonanță pur și simplu desființa armata, făcând rechemarea sub arme anevoioasă și controversată, iar cea de-a doua interzicea să i se plătească impozit lui Napoleon, catalogat drept „uzurpator”. Mai mult decât atât, suveranul detronat își aduce contribuția sa la subminarea unei eventuale păci europene, scriindu-i împăratului austriac în termenii următori: „N-am aflat la trupele noastre decât nerăbdarea de a merge să servească un șef al cărui nume le amintește și pare să le promită încă alte cuceriri și devastări în Europa” [2].

Astfel, pe plan militar, situația Împăratului era critică: aliații [3] sunt hotărâți să îl elimine definitiv și mobilizează aproape un milion de oameni pentru a invada Franța. Astfel, 85 000 de soldați austrieci și piemontezi se aflau în Italia de nord și centrală; 168 000 de soldați ruși urmau să fie trimiși în Germania centrală, pentru a întări armata de 225 000 de austrieci și germani, masată de-a lungul Rinului pentru a amenința Alsacia. Probabil forța cea mai avansată ca stadiu de pregătire de luptă era armata anglo-aliată din Belgia, estimată la 94 600 oameni condusă de Ducele de Wellington, general pe care nimeni nu reușise să îl învingă decisiv, armata combinată fiind formată din englezi, olandezi și soldați din Hanovra și Nassau. La fel de pregătiți erau cei 123 000 de prusaci comandați de mareșalul Blücher, cantonați tot în Belgia, ceva mai la nord. Un alt Corp de armată prusac de 26 200 de oameni se afla în rezervă [4].

Strategia lui Napoleon

În acest context, în linii mari, strategia generală a lui Napoleon era:

  • 14 400 de oameni (organizați în două armate „ale Pirineilor”) ar fi trebuit să oprească o eventuală, dar improbabilă invazie spaniolă dinspre sud-vest;
  • mareșalul Suchet [5] cu 23 100 de oameni trebuia să întârzie avansul austro-piemontezilor dinspre sud-est;
  • mareșalul Brune, cu 5 500 de oameni, trebuia să apere Marsilia și coasta de sud împotriva unei debarcări engleze;
  • generalul Rapp cu 23 100 de oameni, urma să aibă o misiune de observație a forțelor austro-ruse, în caz că acestea ar fi amenințat să treacă Rinul [6].
  • generalul Lamarque, un expert al războiului de gherilă, cu 10 000 de oameni, avea rolul de a pune capăt revoltei regaliste din Vendée. [7]
  • alte forțe erau detașate în garnizoane pentru a apăra diverse obiective și zone, ceea ce însemna că lui Napoleon îi rămâneau circa 128 000 de oameni („Armata Nordului”), pe care intenționa să îi comande personal pentru a ataca forțele anglo-aliate și prusace din Belgia [6]. Sub comanda sa, Împăratul urma să aibă 5 mareșali: Ney (rechemat în ultimul moment pentru a comanda una din aripile armatei), Soult (desemnat într-un rol nou pentru el, acela de șef de Stat Major - denumit Maior General), Grouchy (recent numit mareșal, urma să fie comandantul unei aripi), Mortier (comandantul Gărzii) și Lefebvre (inspector general al Armatei Nordului, eventual șef de Corp). Ultimii doi nu au putut participa din diferite motive la campanie, pierderea de ultim moment a lui Mortier (din cauza unei crize de sciatică), fiind destul de gravă [8]. Dr. David Chandler opinează că Napoleon nu i-a folosit în mod deliberat pe unii dintre cei mai competenți mareșali pentru a culege el însuși toți laurii unei victorii importante; cu toate acestea, Andrew Roberts argumentează împotriva acestei teze [9].
Alte limbi
العربية: المئة يوم
беларуская: Сто дзён
български: Стоте дни
brezhoneg: Kant-Devezh
čeština: Sto dnů
English: Hundred Days
Esperanto: Cent-Tagoj
español: Cien Días
euskara: Ehun Egunak
français: Cent-Jours
עברית: מאה הימים
magyar: Száz nap
Հայերեն: Հարյուր օր
Bahasa Indonesia: Seratus Hari
italiano: Cento giorni
日本語: 百日天下
ქართული: ასი დღე
한국어: 백일천하
मराठी: शंभर दिवस
Bahasa Melayu: Seratus Hari
Napulitano: Ciento juorne
русский: Сто дней
srpskohrvatski / српскохрватски: Sto dana
Simple English: Hundred Days
slovenčina: Sto dní
Türkçe: Yüz Gün
українська: Сто днів
中文: 百日皇朝
粵語: 百日皇朝