Adulter

Adulterul reprezintă actul sexual voluntar dintre o persoană căsătorită și o altă persoană care nu este căsătorită cu prima. În majoritatea cazurilor și în special în țările occidentale, se consideră că numai persoana căsătorită a comis adulter, iar dacă ambele persoane sunt căsătorite (dar nu una cu cealaltă) se consideră că au comis acte separate de adulter. În alte țări, ambii sunt considerați vinovați indiferent de circumstanțe, iar în altele numai femeia poate fi acuzată de adulter. Adulterul se pedepsește cu moartea în Brunei, Arabia Saudită, Somalia și Yemen, țări care aplică cu strictețe legea islamică (Shari'a).

Adulterul mai poartă și denumirea de relație extraconjugală sau confunda cu infidelitate. Termenul „adulter” poartă adesea o semnificație morală sau religioasă, în timp ce „relație extraconjugală” este neutru din acest punct de vedere.

În unele țări, adulterul este ilegal, iar în majoritatea culturilor este privit ca un act imoral, ducând adesea la stigmatizare socială. Cu toate acestea, trei studii recente în Statele Unite arată că aproximativ 10-15% din femei și 20-25% din bărbați au întreținut relații sexuale extraconjugale cel puțin o dată în viață.[1][2][3]

Situația din România

Situația prezentă

Adulterul a fost dezincriminat în România în 2006.[4] Până la dezincriminare, acțiunea penală pentru această infracțiune se punea în mișcare la plângerea prealabilă a soțului nevinovat și se pedepsea cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.[5] Începând cu 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare actualul Cod civil al României, înlocuind vechiul cod civil intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, cei care au minimum 20 de ani de căsătorie pot cere judecătorilor stabilirea unei rente viagere, a unei sume de bani, pe care partenerul infidel va fi obligat să o achite lunar[6] după pronunțarea divorțului.

Istoric

Dispozițiile Codului Andronache Donici (prima versiune în 1804, extinsă în 1814) privind sancționarea adulterului se găsesc în Titlul XLI intitulat „Despre pricini de vinovății” și în Titlul (Capitolul) XXX cu titlul „Despre logodnă și cununie”. În cazul logodnicilor, Paragraful 12 al Titlului XLI este scurt și lămuritor: „Preacurvarilor (denumirea curentă în epocă pentru adulter) le hotărăște pravila pedepse după faptele lor, iar tatăl de va găsi pe cineva preacurvind cu fiica sa, pe amândoi să-i omoare, când îi va prinde fățiși în casa sa sau în casa ginerelui.” [7]

Petru persoanele căsătorite, pedeapsa adulterului, conform Codului Andronache Donici, consta în divorț, urmat de internarea la mănăstire a femeii vinovate sau de exilul bărbatului și în pierderea unei părți din averea celui vinovat. În urma pronunțării divorțului din vina soției (vină care nu era limitată doar la adulter), soțul dobândea zestrea, iar dacă divorțul se pronunța din vina soțului (vină care nu se mărginea doar la întreținerea unei amante cu care să aibă frecvente raporturi sexuale), soția dobândea darurile dinaintea nunții. Doar în cazul divorțului de comun acord, atunci nici soțul, nici soția nu erau sancționați patrimonial.[7]

Codul Andronache Donici a fost înlocuit în 1817 de Codul Calimach care s-a aplicat în Moldova până la 1 ianuarie 1865 (dată la care a intrat în vigoare Codul civil „Alexandru Ioan Cuza”).

Codul Calimach interzice căsătoria celui (celei) pedepsit(e) pentru preacurvie cu complicea (ele) sa (său), chiar dacă complicele nu a fost pedepsit pentru această infracțiune. Se dispune desfacerea căsătoriei din vina soției dacă „s-au dovedit precurvă”. Se dispune desfacerea căsătoriei din vina soțului dacă acesta ar fi dat-o „pe mâna altor bărbați” sau dacă îndrăgostindu-se de o altă femeie ar refuza să o părăsească la insistențele soției. După divorț, fosta soție adulteră era închisă la mănăstire, iar din momentul închiderii începea să curgă un termen de doi ani în care fostul soț putea să o viziteze și să negocieze cu ea o posibilă împăcare. Dacă împăcarea avea loc, femeia era eliberată din mănăstire și își relua statutul de soție (Codul Calimach permitea soților divorțați să se împace, reluându-se, astfel, vechea căsătorie). Expirarea termenului de doi ani, fără ca această împăcare să intervină sau moartea fostului soț în acest interval duceau la călugărirea forțată a femeii. Deoarece tunderea în monahism echivala cu moartea civilă, Codul prevede cum era împărțită succesiunea femeii călugărite forțat (dacă avea copii, întreaga avere revenea acestora, iar în lipsa copiilor, frații luau o treime, celelalte două treime fiind preluate una de mănăstire și alta de cutia milelor, iar în lipsa fraților, averea se împărțea astfel: jumătate la mănăstire și jumătate la cutia milelor). Codul detaliază și sancțiunile patrimoniale ale adulterului. Astfel, soția pierdea atât darurile primite de la soț cât și zestrea care deveneau fie obiect al dreptului de uzufruct al soțului, fie al dreptului de proprietate al acestuia, după cum cuplul avea sau nu avea copii. Prin sancțiunea patrimonială aplicată bărbatului adulter, acesta pierdea uzufructul zestrei soției, toate darurile făcute acesteia, darurile de nuntă (care deveneau obiect al uzufructului soției sau al dreptului ei de proprietate, după cum cuplul avea sau nu copii), precum și o treime din contravaloarea darurilor de nuntă, dedusă din restul averii soțului (dar numai dacă cuplul nu avea copii). Potrivit paragrafului 132, în situația existenței copiilor, întreaga avere a soțului adulter intra în proprietatea copiilor, soția bucurându-se doar de uzufructul darurilor de nuntă, primite de la soț.[7]

Merită amintit că în Codul Penal din 1864, elaborat în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza exista un articol referitor la adulter care, raportat la realitățile vremurilor actuale, ar putea părea aberant. Articolul 253 legifera, ca o excepție de la pedeapsa generală a omorului, în cazul în care fapta era comisă de soțul sau de soția înșelată, dacă aceasta avea loc în căminul conjugal: „În caz însă de adulter, omorul comis de către soț asupra soției sale sau asupra complicelui, sau de către soție asupra soțului sau asupra complicei, în momentul surprinderei în flagrant delict în casa conjugală, este scuzabil”.[8]

Alte limbi
العربية: خيانة زوجية
беларуская: Шлюбная здрада
বাংলা: ব্যভিচার
brezhoneg: Avoultriezh
català: Adulteri
čeština: Cizoložství
Deutsch: Ehebruch
English: Adultery
Esperanto: Adulto
español: Adulterio
euskara: Adulterio
suomi: Aviorikos
français: Adultère
Frysk: Oerhoer
Gàidhlig: Adhaltranas
galego: Adulterio
עברית: ניאוף
हिन्दी: व्यभिचार
hrvatski: Preljub
Bahasa Indonesia: Perselingkuhan
Iñupiak: Allatuun
italiano: Adulterio
日本語: 姦通
ქართული: მრუშობა
한국어: 간통
Latina: Adulterium
lietuvių: Neištikimybė
മലയാളം: ജാരവൃത്തി
Nederlands: Echtbreuk
norsk: Hor
português: Adultério
Runa Simi: Wasanchay
sicilianu: Mèttiri i corna
srpskohrvatski / српскохрватски: Preljub
Simple English: Adultery
chiShona: Hupombwe
српски / srpski: Прељуба
Basa Sunda: Jinah
svenska: Hor
Tagalog: Pakikiapid
українська: Подружня зрада
اردو: بد کاری
Tiếng Việt: Thông gian
ייִדיש: ניאוף
中文: 通奸